Sunt momente in care incerc sa derulez filmul vietii mele si imi dau seama ca foarte multe lucruri imi scapa. Foarte multe amintiri parca s-au pierdut, parca o parte a mintii a devenit un abis. Parca locul unde ar trebui sa gasesc momente importante ale trairii mele, s-au dus la vale pe un drum al uitarii.
In schimb, amintirile legate de copilarie sunt acolo unde trebuie si ma fac sa realizez cat de mult sunt legata de persoanele care m-au crescut, de parintii mei – mama si fratele meu. Da, am si un tata pe care il iubesc, dar care la un moment dat a fugit din tabloul pe care eu mi l-as fi dorit a fi perfect. A fost prezent, dar uneori prea putin, poate uneori fara prea mult interes si poate prea tarziu.
Anumite trairi creeaza blocaje in copii, anumite experiente de viata fundamenteaza intr-un om o anumita viziune despre viata. Parca ideea de parinte se schimba, parca intelegi ca de cele mai multe ori nu ti-e parinte cine iti da viata, ci ti-e parinte cel ce te creste. Si aici vin cu completarea, mama e focul meu divin. Sunt indragostita iremediabil de ea, indiferent ca este perfecta sau mai putin perfecta, indiferent ca este dificila sau intelegatoare. E partea cea mai importanta a existentei mele si fiinta in care imi gasesc echilibrul si o sustinere lipsita de orice interes.
Iar legat de fratele meu, acum sesizez lucruri pe care mult timp nu le-am inteles. De fiecare data cand faceam o greseala, imi era rusine de el, de fiecare data cand o gafam intr-un mod mai accentuat, imi era oarecum teama ca mama ii va spune si lui. Teama nejustificata de altfel, deoarece nu ma mustra. Dar mai acum am realizat ca toate sentimentele pe care le aveam si le am vis-a-vis de el, sunt sentimentele pe care le are un copil fata de tata. Este cel care m-a crescut de cand am fost adusa pe lume, e cel ce mi-a schimbat scutece, cel ce mi-a oferit ajutorul in atat de multe moduri incat nu pot fi exprimate in cuvinte. Este cel care a contribuit la ceea ce sunt, la ceea ce am devenit. Este cel ce mi-a insuflat pasiunea pentru carti, este cel ce mi-a deschis caile muzicii de calitate, este cel ce mi-a oferit lucruri pe care doar un parinte le poate oferi.
Unde vreau sa ajung fara a mai dezvolta subiectul foarte mult? Am vazut copii care nu apreciaza uniunea dintre parintii lor, eforturile interminabile pe care le fac pentru ei. Am vazut copii care nu isi dau seama cat de norocosi sunt ca s-au nascut intr-o familie unita, intr-o familie in care domneste intelegerea.
Sau am vazut copii adoptati, copii razvratiti pe faptul ca au fost parasiti, copii care s-au alimentat cu ura pe care mai apoi au revarsat-o asupra parintilor adoptivi. Parinte nu e cel ce ti-a dat viata! Parinte e cel ce te creste cu iubirea cea mai sincera si mai pura. E cel care face ca totul lui (desi poate uneori e putin) sa fie totul copilului.
Iubirea e minunata cand apare completarea parinteasca, cea de care sufletul are cea mai mare nevoie! Fara de iubirea parinteasca, individul devine un copil mare cu o inima bolnava.
