Ce te faci atunci cand lucrurile in relatie nu mai sunt cum au fost sau nu mai sunt ceea ce vrei, ceea ce iti doresti si ce te implineste? Cum sa reusesti sa reconstruiesti sau cum reusesti sa te rupi? Sunt intrebari pe care cred ca fiecare femeie si le-a pus, dar poate ca si unii barbati. Nu cred ca nu te-ai izbit de o relatie in care sa nu te plictisesti, in care sa nu simti ca nu iti mai gasesti locul si implinirea.
Aud parinti care spun: ‚relatiile nu sunt numai roz, trebuie sa treci peste incercari, sa treci prin bune, prin rele, asta inseamna sa construiesti o familie’. Ok, sunt de acord pana intr-un anumit punct. Sunt de acord ca intr-o relatie pot aparea probleme ce tin de ordin material, pot aparea probleme ce tin de stresul la care este supus unul din parteneri sau poate chiar ambii. Stresul se revarsa asupra cuplului si il afunda intr-o stare conflictuala. Stiu ca uneori poate interveni monotonia, iar fara o resuscitare de ambele parti, sansele de reusita nu se intrevad. Inteleg situatiile de aceasta natura, situatii pe care trebuie sa incerci sa le depasesti daca intr-adevar il iubesti pe cel cu care ai plecat la drum. Nu sustin niciodata ca trebuie sa pleci la primul hop, dar sustin ca trebuie sa pleci cand pe drum sunt prea multe hopuri. Vad femei in casnicii de peste 20, 30 de ani, dar pe chipul carora nu se citeste ca ar fi avut o viata fericita. Singura lor raza de bucurie sunt copiii, dar oare chiar este sanatos sa ajungi sa traiesti doar pentru copii…? Este ok sa uiti de tine, de ceea ce te face sa te simti femeie, de tresarirea vietii in doi?
Nu inteleg relatiile in care partenerii se maturizeaza in sensuri diferite, care incep sa caute contexte diferite pentru a-si trai viata, dar care totusi raman in relatia de care nu se mai simt satisfacuti. Acolo completarea se deterioreaza, acolo indivizii devin frustrati de prezenta celuilalt deoarece nu mai sunt ceea ce ii completeaza pe ei. Nu inteleg relatiile in care unul din parteneri trebuie sa accepte lucruri care nu ii fac bine, care il ranesc, care il chinuie la nivel sufletesc. Nu inteleg relatiile in care partenerii stau de dragul copiilor. Sa va explic ceva despre aceasta greseala fatala! Copiii simt ORICE! Copiii simt nefericirea parintilor, neimplinirea lor. Copiii simt cand parintii nu se inteleg, simt cand nu se iubesc! Toate tensiunile se revarsa asupra lor, chiar daca nu arata sau nu vorbesc despre asta. Copiii nu comunica usor despre situatiile tensionate. Daca parintii cred ca fac un bine copilului prin faptul ca raman impreuna, este complet eronat. Am auzit des expresia ‚am ramas impreuna de dragul copiilor’ si mi se pare a fi doar o replica-refugiu, o minciuna. Nu! Ati ramas impreuna pentru ca este mai confortabil, pentru ca obisnuinta este mai rea decat raia, pentru ca nu ati avut curaj sa o luati de la capat, pentru ca nu va doriti sa fiti real fericiti, pentru ca va mintiti singuri.
Nu inteleg relatiile in care stai de dragul de a sta. Stiu ca este greu sa te desprinzi de o persoana cu care te-ai obisnuit. Dar daca stai doar pentru ca te-ai obisnuit, vei ajunge sa fii trist(a), abatut(a), nemultumit(a). Vei ajunge sa il faci si pe cel de langa tine sa simta exact aceleasi lucruri. Niciunul nu merita tristetea , furia ce poate aparea, ura ce va sadi in interior pentru prezenta celuilalt. Uita de obisnuinta in cuplu. Ofera-ti alta obisnuinta! Aceea de a gandi ca intotdeauna pentru fiecare poate exista ceva mai bun. Indelung am repetat ca iti poti gasi iubirea cand te astepti mai putin, chiar si la 50, chiar si la 60 ani. Varsta este un simplu numar. Si pentru fiecare numar, fii sigura ca exista un alt numar-pereche.
Cu cat trece timpul, cu atat imi dau seama ca daca as avea o fata, i-as spune cateva vorbe simple: ‚Mama, viata este mult prea scurta pentru ca tu sa fii nefericita. Cand lucrurile nu mai merg catre ceea ce iti doresti, fii curajoasa si mergi mai departe.’ Stii de ce am curajul sa scriu lucrurile acestea?! Pentru ca am fost crescuta de o mama careia nu i-a fost teama de nimeni si de nimic. Pentru ca am fost crescuta de o mama ce a fost singura printre straini. A crescut doi copii si nu i-a fost teama sa plece atunci cand totul se darma din temelii. Iar eu ii sunt recunoascatoare ca a plecat, pentru ca astfel ne-a protejat psihicul, atat cat s-a putut si a protejat ce a mai ramas din sufletul ei.
Viata nu se rezuma neaparat la a forma un cuplu, viata nu se rezuma neaparat la a fi maritata/insurat. Viata se rezuma la liniste, la fericire, la implinirea aceea a inimii dupa care toti tanjim. Deci in relatie ai grija sa conservi ceea ce ai, ai grija sa repari ceea ce mai poate fi reparat sau pleaca atunci cand inima ta nu isi mai gaseste relaxarea, completarea, extazul, joaca, amorul.
